M-am gandit ca daca las orasul asta in urma si viata asta o sa ramana in urma. M-am gandit ca daca imi tai parul , e ca si cum as taia cu foarfeca bucati din panza trecutului. Dar trecutul nu ramane niciodata in urma. Iti bate la usa cand nu te astepti, te imbratiseaza si nu te lasa niciodata sa traiesti fara sa iti amintesti. E adevarat si ca o viata fara amintiri nu merita traita, dar sunt momente care ar trebui sa ramana in urma , pentru a nu le mai regasi vreodata.
Da, asa ma simt acum, cand imi dau seama ce greseala am facut cand am incercat sa uit tot. Am incercat sa ma dezbrac de mine ca de-o haina si sa ma pierd in multimea zgomotoasa de pe strazile marelui oras. Am incercat sa raman in anonimat, ca si cum as trai o viata fara mine, pentru ca nu stiu ce caut in viata mea. Adevarul e , dureos si greu de acceptat, ca daca un lucru nu m-a omorat, niciodata nu m-a facut mai puternica. Observ cum lumea face greseli, eu fac greseli. Stim ca lucrurile sunt gresite chiar inainte sa le facem. Dar, la fel ca pasarea spin, care apare intr-o legenda celtica asemenea unei fiinte minunate care canta doar o data in viata , apoi isi infige pieptul in cel mai adanc spin si moare, facem lucrurile gresite, pentru ca asta e natura umana. Fiecare are micul sau cantec si fiecare creeaza spinul sau, fara a tine cont de durere.
Am incercat de multe ori sa evit intalnirea cu trecutul, m-am facut ca nu vad privirile umbrelor care imi aduceau aminte de locuri sau momente dragi, doar pentru ca am crezut ca e mai bine. Dar cine esti daca nu te poti accepta pe tine, in totalitate? Nu pot sa imi dau seama, pentru ca inca incerc sa uit sau sa accept trecutul. Nici eu nu stiu. Sunt atatia oameni pe care ii vad zilnic, la care ma gandesc, pe care vreau sa ii sun si sa le spun doar "stii, ma gandeam la tine. probabil tu nu, dar m-am gandit doar sa stiu ca esti bine.". Si totusi nu sun..pentru ca lor nu le pasa. Nimanui nu ii pasa ce simti , ce vrei, nimeni nu are timp pentru visurile tale. Toti te vor zambind si simtindu-te bine alaturi de ei. E normal, lumea nu vrea sa fie trista. Ei isi accepta trecutul, fie pentru ca nu le pasa de el, fie pentru ca nu au nimic de ascuns.
Dar nu vrei sa uiti de trecut pentru ca vrei sa il ascunzi. Vrei sa scapi de el pentru ca vrei ca tu sa te ascunzi. Sa te ascunzi pe tine de tine si de restul. Stii ca se termina atunci cand unul a uitat ceea ce tu nu vei uita niciodata.

Încă trăiesc, dar de-abia respir. Nu am mai scris de mult, am pierdut timpul încercând să mă împac cu singurătatea și cu noua mea viață. Nu am reușit. Sunt ca un copil, nu vreau să înțeleg de ce lucrurile sunt așa cum sunt și mai ales de ce se termină. O lege spirituală indiană spune ca ” dacă s-a terminat, s-a terminat , așa a fost să fie ”..dar de ce să nu lupți pentru ceva ce ai pierdut ? Poate totuși poți câștiga.
Și eu am primit timp , în timp ce el a primit libertate. Ce ar trebui să fac eu , când cea mai bună parte din mine a fost întotdeauna el ? Și ce ar trebui să spun, când părți din ființa mea sunt împrăștiate peste tot și el e bine? Nu mai pot spune nimic. Ca întotdeauna, am pierdut. M-am pierdut și m-am regăsit de atâtea ori, încât acum nici nu mai știu cine sunt eu.
Și merg mai departe, din ce în ce mai greu și mai încet, dar încă merg...



Don't cry tonight.

Si cand ma gandesc acum la cate s-au intamplat, nu ma mai pierd in lacrimi. M-am maturizat , in sfarsit, si am inteles ca daca as fi fost fericita, nu as mai fi avut nicio poveste de spus. Astfel se face ca, de fiecare data cand te vad, ma cuprinde nostalgia si intorc capul. Nu m-ai uitat nici tu. Dar e de ajuns pentru amandoi sa stim ca suntem bine si ca nu mai depindem unul de celalalt. O iubire ca asta nu se uita si nu moare. Ramane undeva, intr-o cutie, pe care o mai deschid uneori, cand ma simt singura sau uitata. Dar nu de tine. Tu niciodata nu o sa ma uiti si nu vei pierde din memorie ochii sau zambetele mele. Asa cum nici eu nu te pierd o clipa, nici in somn, nici cand clipesc. Vezi tu , pentru noi finalul a fost asta. Nu stiu daca a fost bun sau fericit pentru vreunul dintre noi, dar a fost corect.
Si nu regret ca s-a intamplat. Nu regret ca te iubesc inca. Nu regret ca nu m-ai uitat. Si , pentru aceasta, nu voi plange.

A rainy day.

Am fost atata vreme fara suflet, incat acum nu mai simt. Nu mai stiu ce inseamna sa zambesti curat sau sa plangi cu lacrimi adevarate. ''Am incetat de mult sa mai fiu slaba'' -  imi ziceam in timp ce imi pieptan parul. Imi amintesc de ultima noastra intalnire..atat de banala si totusi atat de insemnata.
Am mers in parc, intr-o zi ploioasa..noi doi, singurii oameni iesiti din casa pe o vreme ca aia. Nu ne priveam in ochi si nu ne tineam de mana. Defapt, nu ne mai privisem in ochi de ceva vreme si imi parea ca intre ochii nostri e un intreg ocean..asa ca incetasem sa mai incerc sa te cuprind cu bratele , sau sa iti vorbesc. Doar mergeam ca doi straini. Te-ai oprit langa un copac. Cu un gest automat m-am oprit si eu. Eram uda pana la piele si jacheta neagra mi se lipise de corp. Pe langa asta, imi simteam inima luand-o razna si nu intelegeam nimic. Nu stiam de ce ma aflu acolo, de ce sunt cu tine, de ce ploua, ce caut in viata ta. Probabil acest ultim lucru nu-l intelegeai nici tu. Te-ai sprijinit de copacul ala si te uitai in fata. La ce te uitai? Priveai prin mine de parca nici nu as fi fost acolo. Ma uitam atenta la fata ta, fara macar sa te vad. O picatura de ploaie ti-a cazut pe obraz, ca o lacrima.
Acum, cand ma gandesc la toate astea, imaginile imi apar mai clare in minte...ai bagat mana dreapta in buzunar si ai scos un bilet..era ud. Mi l-ai intins si ai plecat. Nu ai asteptat nici macar sa asculti ce aveam de spus. Concepeam in mintea mea tot felul de propozitii, pe care care oricum nici nu le-as fi putut rosti. Tu, cu simtul tau practic, te-ai gandit la toate si ai facut lucrurile mai usoare. Am bagat cu nepasare biletul in buzunar si am pornit spre casa. ''Cat de usor s-a terminat''...ma gandeam. Calcam prin lacuri si ascultam cum ploua. Parca ploaia aia imi sapa mormantul. Am ajuns acasa si am inceput sa citesc biletul. Un scris de mana oribil, de-abia intelegeam , mai ales ca hartia se udase din cauza ploii.
'' Uite, sa nu crezi ca nu te mai iubesc..te iubesc mai mult ca niciodata si tocmai din cauza asta nu ma inteleg nici pe mine. Probabil ma crezi un nebun ca iti scriu toate astea si nu iti pot spune in fata doua cuvinte sau nu te mai pot lua de mana. Nu stiu ce s-a schimbat intre noi si de ce nu mai suntem noi insine. Probabil vietile noastre au decis ca aici trebuie sa ne despartim. Nu vreau sa mangai alt chip, dar cu amintirea ta in piept nu pot fi fericit. Stiu ca nu te-am mai privit de atata timp cu dragoste, asa cum e normal, dar am nevoie de timp.''
Asta scria pe foaia aia pe care o citesc de cate ori imi amintesc de ziua aceea. ''Mda, timpul nu o sa ajute, niciodata nu ajuta, doar acopera rani, nu le vindeca''...asta imi spuneam in timp ce imi uscam parul si mi-am promis ca nu ma voi arata slaba in fata ta si nu voi plange. Dar lacrimi fierbinti imi curgeau pe obraji.

M-am intors de prea multe ori in acelasi loc pe care tu l-ai pustiit. Din cauza ta nu imi mai gasesc drumul de intoarcere sprea marea mea, draga mea mare. Mi-e dor sa fiu doar eu cu mine pe un deal inverzit si sa privesc cerul , sa mi se umple ochii de lacrimi. De fericire.

Maybe.

Ah, ce greu e sa iubesti si sa nu primesti nimic in schimb..defapt, iubirea nu cere nimic in schimb, doar sentimente la fel de puternice si totusi suave..dar noi doi n-am inteles asta. Se pare ca iubirea noastra venea o data cu suferinta si acum imi e atat de greu sa ma despart de amandoua. O sa-mi fii intotdeauna erou, chiar daca ti-ai pierdut mintile. Unoeri, in blandetea noptii de vara, la asta ma gandesc. Si as vrea sa fim numai noi, pe un deal, departe, pictand cerul...numai noi si cerul. Ar fi atat de frumos ...si am fi din nou unul singur. Din inima mea nu ai plecat, esti inca aici, mai puternic ca niciodata.
Totusi, nu inteleg de ce nu poate fi bine si nu  putem fi ''noi''. Probabil pentru ca viata stie ce-i mai bine. Oare e mai bine pentru mine !?

In and out.

Te uiti la mine cu ochi curiosi si ma intrebi in ce cred. Altadata as fi raspuns ''in iubire ! ''..acum nu mai sunt atat de sigura. Am ramas amandoi in aceeasi incapere care ne e atat de cunoscut amandurora. Ii stim fiecare coltisor , stim cate s-au petrecut aici si totusi ne simtim straini. Si stiu de ce e asa...pentru ca noi suntem straini fata de propriile noastre suflete si credinte. Am devenit reci si nu vrem sa mai simtim nimic..ne e teama de durere si de suferinta. Totusi , stam fata in fata dupa mult timp si ne regasim unul in ochii celuilalt..parca nici nu a trecut timpul. Vad in fata mea acelasi copil cu ochii verzi , cu zambet carismatic si suflet curat..tacerea care e intre noi ne tine departe si nici eu , nici tu nu o putem sfarama. As vrea sa se termine o data , sa spunem ce avem de spus si sa plecam. Pentru noi timpul nu a fost de ajuns. Pentru ca noi ne iubim la fel , chiar daca nu recunoastem.
- Ma mai iubesti?
-Da.
Si iar aceeasi tacere. Nu am curaj sa te intreb daca mai simti la fel. Asa ca ma ridic si ma indrept spre usa. Nu stiu cum am ajuns din nou aici , amandoi , singuri. Te ridici si tu. Deschizi usa , iesi si o inchizi.
S-a terminat.